Poveste de seara

Prin parc pășind agale, sub frunzele ce cad,
Citind pe chipuri fade, necazuri care ard,
Și gânduri ce suprimă surâsuri și speranțe,
Se-aud parcă-n surdină, pe băncile-nșirate.

Și tot pășind agale, privesc doar măști nu chipuri,
Căci au uitat de toate, de timp sau de nisipuri,
Ei nu au amintiri, trăiesc doar în prezent,
Parcă purtați de valuri, cuprinși de un curent.

Sub razele de soare, care încet se stinge,
Se-aude un suspin, o inimă ce plânge,
Un vis pierdut se pare, rămas din alte veacuri,
Ce a rămas în inimi, și nu mai are leacuri.

Un chip atunci apare, în umbra unui plop,
Doar o privire numai, și îmi provoac-un șoc,
E-un înger, nu e om, s-a rătăcit prin lume,
Nu poate sa vorbească, înnecat de suspine.

Căci a iubit și el, iubirea s-a aflat,
Și uite că iubirea poate fi un păcat,
În ochii celor care nu au iubit vre-odată,
Și-acum plângând săracul, pedeapsa își asteaptă.

Plângând îmi povestește, și vraja o destramă,
O viața-mi zugrăvește, tablou de pus în ramă,
Cuvânt după cuvânt, așterne în inimă,
Și atmosfera tristă, cu glasul lui animă.

Și vorbă după vorbă, cuvânt după cuvânt,
Ce se topesc în șoapte, în adieri de vânt,
Povestea se destramă, în vraja nopții reci,
O viață și o dramă sa dăinuie în veci.

Tăcerea se așterne, și-n suflet lasă semne,
Rămâne o scânteie, mai trebuie doar lemne,
S-aprindă iarăși focul, dar într-un alt destin,
Doar scrumul mai rămâne, și un strop de venin.

Și iar mergând pe-alee, care de-acum e goală,
Cu capul în pământ, ca-n fiecare seară,
M-aștern din nou pe bancă, unde am stat o dată,
Aștept ca să răsară, povestea să înceapă...

Și-acuma nu mai vine, dar știu că mă veghează,
Și închid ochii numai, mintea rămâne trează,
Și stau și caut un chip, sub măștile ce trec,
S-apară alt destin pe care să-l petrec.