Cand pe-un poet

Când pe-un poet…II

Când pe-un poet îndrăgostit
Iubita dragă-l părăseşte
Adie vântul, tot mai lin
Şi de durere-ncet, scânceşte

Când toţi, pe rând, l-au părăsit
El pleacă trist, în voia sorţii
Se-opresc izvoarele pe loc
Şi-n cimitire, tremur morţii

Cu gândul dus, visând mereu
La cea pe care o iubeşte
Oftează greu, îngândurat
Iar luna-n ceruri se opreşte

Prin văi, se stinge ca un fum
În lumea lui, visând frumos
Prin brazi, doar zâne-l pomenesc
Plângând de dorul lui, duios

Iar căpriori, se-adună-ades
Prin codrii ce i-a străbătut
În timp ce pasc, îşi amintesc
Despre poetul cel tăcut...

Iar timpul ? şterge cu osârdă
Iubirea ce a fost cândva !
Atâta doar, că-n urma lui
Rămâne-o carte...undeva…
...........................................
„Dragul de el”, şopteşte luna
„Cum ne-a-ncântat cu lira lui
Mereu plângea, de toţi trădat
Mi-e dor de el, dar cui să spui” ?...


De Sandu Catinean