Translate

miercuri, 30 ianuarie 2013

Texte amuzante

Cateva texte gasite pe internet de-a lungul timpului. Explicatii amuzante ale evenimentelor cu care ne intalnim zi de zi.

Analiza textului Scufita Rosie


Date: Scufita Rosie este fetita cuminte.

Analiza: Din start ne dam seama ca este vorba despre o minora de care copiii, in rautatea lor, si-au batut joc cu aceasta porecla, probabil din cauza unei caciulite rosii crosetate de mamica ei, pe care fetita o poarta des din cauza unei sensibilitati fizice la frig in regiunea craniului.

Asadar avem de-a face cu o bolnava marginalizata si descurajata de societatea din jurul ei.


Date: Scufita merge zi de zi cu cosuletul cu mancare la bunicuta care locuieste in padure.

Analiza: Nici o bunica normala nu locuieste in padure. Singura explicatie este ca aceasta bunica a primit in urma retrocedarilor cateva hectare de teren impadurit. Este stiut ca taranii nu se gandesc mult ca sa prade padurea de lemne, mai ales inainte de venirea iernii. Asadar aceasta bunica este o scorpie zgarcita care si-a facut casa in padure (oare nu tot din lemn taiat fara aprobare de la Ocolul Silvic?) si sta acolo ca sa-si pazeasca avutul. Teoria ca este vorba de o baba ticaloasa se verifica prin faptul ca in loc sa plateasca un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinta neajutorata si bolnava) sa faca zilnic naveta din oras in padure, fara sa-i pese de pericolele la care o expune pe biata fata.


Date: Scufita Rosie se intalneste cu lupul care o descoase in privinta drumului ei.

Analiza: Deja intram intr-o zona a fanteziei bolnave. Unu la mana ca in Romania lupi mai sunt tare putini, doi la mana ca se feresc de om ca de dracu iar trei la mana nu vorbesc si chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau cadavru bun de rontait. Singura explicatie este ca Scufita Rosie s-a uitat atat de mult la Animal Planet incat cunoaste obiceiurile lupilor si le poate intelege scheunaturile.


Date: Lupul o ia inaintea Scufitei care se opreste la cules de flori, isi preface vocea, intra la bunica, si o inghite.

Analiza: Nu mai stam sa analizam faptul ca multe flori prin padure nu-s, numai in luminis. Dar trebuie spus ca nu e frumos sa inveti copiii ca e in regula ca atunci cand ai o treaba de facut, sa te opresti la cules flori fara sa stii daca nu-s cumva specii protejate si in consecinta, pe cale de disparitie.

Lupul in schimb pare un personaj menit sa fie bataia de joc a creatorilor de basme. Daca citim si "Cei 3 purcelusi" sau "Capra cu 3 iezi" observam un model bine definit. Lupul este un individ manat de dorinta perpetua de a navali in casele oamenilor. Foloseste toate tertipurile: imita voci si daca nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf.
Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual. Bunica musca momeala si-i da drumul. Iata cum este prezentata imaginea unei persoane in varsta: o senila care nu stie sa faca deosebirea intre un urlet de lup si glasul propriei nepoate. Cu aceasta imagine vor ramane copiii nostri.


Date: Lupul se imbraca cu hainele bunicii, se pune in pat unde il gaseste Scufita Rosie. O ademeneste prin vorbe sirete sa se apropie si o inghite si pe ea.

Analiza: Asta intrece orice rusine. Sa-l dea pe lup drept travestit, ei asta inca nu am mai auzit. Ce fel de minte bolnava poate spune la copii asa porcarii? Iar dialogul purtat cu Scufita e plin de aluzii sexuale: toate la lup sunt mari, urechile, labele, dintii, si mai ce?! Iar el raspunde invariabil cu minciuni menite sa o aduca pe Scufita in pat langa el. De aici deducem: corupere de minori si perversiuni sexuale!


Date: Apare vanatorul care impusca lupul si le elibereaza pe Scufita Rosie si bunica.

Analiza: Ce cauta vanatorul in casa bunicii? Doar daca n-a venit cu gand ascuns. Apoi ce cauta la vanatoare de lupi pe proprietate privata? Din doua una: sau e un braconier nenorocit sau e un stab mare de la Bucuresti care plateste sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale sadice. In oricare dintre variante, ar trebui sa fie infierat de creatorul basmului si nicidecum glorificat pentru fapta sa mareata.

Finalul povestii este sinistru: lupul zbatandu-se in ghearele mortii (si ne mai intrebam de ce avem copii dereglati din toate punctele de vedere) "elibereaza" cele doua femei. Adica avem oroarea sa asistam la aparitia a doua fapturi partial digerate care se pare ca nu au murit ci cu nonsalanta isi reiau firul vietii.


Asemenea inchipuiri ale unei minti bolnave se servesc zilnic copiilor intre 2 si 7 ani. Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale: "Alba ca Zapada" - auzi Alba si ea traieste in padure cu 7barbati.



Despre Petru Popescu


Cum te numesti, Domnule?
- Petru Popescu.
- Si ce lucrezi?
- Prepar pesti pentru pulverizat.
- Bine, dar ce anume operatii faci?
- Pun pestele pe placi, potrivesc placile pe plite, pregatesc patru putini pentru pestele prajit, pulverizez pasta produsa, pun pe pungi.
- Dar de ce vorbesti numai cu "P"?
- Poftim?
- De ce vorbesti numai cu "P"?
- Pot pronunta pe P perfect perceptibil.
- Ei, asta e acum! Pun ramasag ca la intrebarile mele vei gresi.
- Primesc.
- Pe cit?
- Pun prinsoare pe patru poli!
- S-a facut. Spune-mi ce-ti place sa mananci?
- Peste, pastravi, plachie, potirnici, piftie piperata, parjoale, pastrama papricas, papanas, porumbei, pui pane.
- Si ce vin bei?
- Pinot, pelin, porto.
- Si ce desert?
- Placinte, prajituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
- Dar inghetata obisnuesti?
- Putin profiterole, parfait.
- Spune-mi cum iti petreci timpul liber?
- Primavara prefer plimbarile pe potecile padurilor, prin parcuri.
- Dar vara?
- Pescuiesc.
- Si iarna?
- Patinez.
- Te pomenesti ca poti sa-mi spui o poezie numai cu litera "P"?
- Pot.
- Asta nu o mai cred. Spune-o!

POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:

"Prin pustiuri, peste pietre
Pasari, pilcuri pribegesc
Parasindu-si puii proprii
Pe pamintul parintesc.
Prima pasare, pilotul
Plescaia puternic pliscul
Plutea privind pamintul
Pajistea, padurea,piscul."

- Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei cand ai plecat de acasa?
- Paraschiva papusico, pentru pranz presara putin patrunjel pe potarnichi. Pa!
- Vad ca am pierdut.
- Pardon, platesti patru poli pentru pierderea pariului.
- Platesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Inca o intrebare.
- Poftim!...
- Ce adresa ai matale?
- Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecand prin Pingari, peste pod.


Cazuri de legitima aparare


Un bărbat este adus în faţa judecătorului pentru ca a omorât-o pe soţia lui.
- Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă aveţi intenţia ca tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viaţă, trebuie sa ne expuneţi motive cât de cât plauzibile care sa va poate reduce pedeapsa.
- Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
- Declaraţia dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită. Dacă nu doriţi ca juraţii să vă condamne înainte să continuăm procesul, trebuie să aveţi argumente cu adevărat plauzibile.
- Păi să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj. La parter locuieşte o familie de pitici. Părinţii au 1 metru şi copii, cel de 12 ani 70 de cm şi cel de 14 ani are 90 de cm. În ziua respectivă i-am spus soţiei:
- Cred că e groaznic să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toţi sunt aşa mici!
- Da, sunt o adevărată specie de pirinei.
- Pigmei ai vrut să spui!
- Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele şi de la care se alege cu pistrui.
- Aia se numeşte pigment.
- Mă laşi ? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
- Ăla se numeşte pergament.
- Cum poţi, dragă, să fii aşa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
- Domnule judecător, vă închipuiţi că mi-am înghiţit cuvântul "fragment" ca sa nu mai continui discuţia asta aberantă. M-am aşezat pe fotoliu şi am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am aşezat bine că apare soţia mea lângă mine cu o carte în mână şi îmi spune:
- Uite dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor şi se numeşte carte , dacă nu aveai idee ce e aia. Ia şi citeşte "Veranda de la Pompadur".
- Draga mea, asta e o carte în limba franceză, "Marchiza de Pompadour", nu trebuie să traduci numele în română.
- Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecţii de franceză, mie care am făcut meditaţii cu un vector de la facultate!!
- Ăla nu se numeşte vector, se numeşte lector.
- Eşti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
- Ăla a fost Hector şi era troian.
- Hector e unitatea de măsura a suprafaţei, blegule.
- Ăla e hectar, draga mea.
- Mă uimeşti cu incultura ta. Hectar e o băutura a zeilor.
- Ăla se numeşte nectar.
- Habar nu ai, eu ştiu sigur că era şi o melodie pe tema asta, pe care o cântau două prietene în duo.
- Nu se spune duo, se spune duet.
- Mă scoţi din sărite, cum dracu' de eşti aşa de încuiat? Duet e când doi bărbaţi se bat cu săbiile!
- Ăla se numeşte duel.
- Pe dracu, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
- Domnule judecător, aveam "tunel" pe limbă, dar am simţit că mi se face negru în faţa ochilor, nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat-o pe geam.
Linişte în sală... Judecătorul ia ciocănelul de pe masă, loveşte cu el puternic şi spune:
- Eşti liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la "Hector".


El: Eu comand o pizza. Vrei si tu ceva?
Ea: Nu.
El: Ok.
Ea: ... sau poate...
El: Ei, ce anume?
Ea: Nu stiu.
El: Nu stii daca vrei ceva?
Ea: Nu.
El: Ti-e foame?
Ea: Nu stiu, poate putin.
El: Ce inseamna poate putin?
Ea: Inseamna ca nu sunt sigura.
El: Mie cand mi-e foame, eu stiu.
Ea: Poate o sa-mi fie foame mai incolo.
El: Deci iti comand si tie una.
Ea: Si daca totusi nici mai tarziu nu vreau...
El: Atunci n-o mananci.
Ea: Asta ar fi risipa...
El: Atunci o mananci maine.
Ea: Si daca mainenu am pofta de pizza?
El: Pizza poti sa mananci oricand.
Ea: Eu nu.
El: Atunci alege altceva.
Ea: Dar nu vreau nimic altceva.
El: Deci pizza.
Ea: Nu.
El: Deci nimic.
Ea: Ba da.
El: Cred ca innebunesc.
Ea: De ce nu-ti comanzi tu ceva...
El: Cum crezi.
Ea: Dar ia pizza cu sunca.
El: Dar nu-mi place sunca.
Ea: Mie da.
El: Credeam ca trebuie sa-mi comand MIE ceva...
Ea: Pai asa si faci.
El: Si atunci de ce cu sunca?
Ea: In cazul in care mi se face si mie pofta...
El: Si?
Ea: Crezi ca vreau sa mananc ceva ce nu-mi place?
El: Cum adica tu?
Ea: De ce nu?
El: Stai un pic: Eu sa-mi comand MIE ceva, ce TU o sa mananci, in cazul in care eventual o sa ti se faca foame???
Ea: Exact.
El: Si eu ce-o sa mananc?
Ea: Pai poate nici n-o sa-mi fie foame...

COMENTARIU:
Judecatorul l-a absolvit pe inculpat de acuzatia de omor in stare emotionala, acceptand circumstanta de legitima aparare.



Compunerea unui băiat de 9 ani despre reproducere...

Pentru că se tot întâmplă ca oamenii pur şi simplu să moară, trebuie să apară alţii. Asta este copulaţia.
Însă oamenii nu dorm, ci lucrează cu inima, penisul şi vaginul din greu. Eu i-am văzut pe părinţii mei în camera de zi când copulau.
Tata icnea îngrozitor şi mama a urlat, însă deocamdată nici unul dintre noi n-a murit.

Însă poate că doar au exersat, fiindcă bunica e deja destul de bătrână.

Am observat că ei exersează cam de trei ori pe săptămână, cred că bunica va muri în curând.

Pe noptiera mamei am găsit nişte pastile. Tata o tot întreabă dacă şi-a luat pilula. Precis e şi ea bolnavă, însă nu merge la doctor.

Însă dacă ei continuă să exerseze aşa de mult, sigur va apărea o nouă fiinţă pe lume.
Eu mi-aş dori un iepuraş.

Reproducerea la oameni se întâmplă prin seminţe. Florile şi tufişurile şi pomii trebuie udaţi des şi mama face duş în fiecare zi.
Poate atunci creşte totul mai repede.

Noua fiinţă creşte în burtă, însă fiindcă mami e bolnavă, o face de data asta poate tati. I-a crescut deja burta însă nu ne-a spus încă nimic.

Când noua fiinţă apare pe lume, trebuie să iasă mai întâi prin vagin şi e foarte mică şi albă.
Negrii ies cu siguranţă prin fund.


Model de cerere de marire de salariu, si un raspuns diplomat din partea sefului

Draga S€fule,
Fi€care dintr€ angajatii compani€i noastr€, sunt€m f€rm d€votati atat dumn€avoastra cat si intr€prind€rii.
Vr€m profitabilitat€, r€ntabilitat€, dar sunt€m si noi oam€ni si av€m n€voi.
Bazandu-n€ p€ int€l€g€r€a dumn€avoastra, ast€ptam n€goci€r€a contitiilor d€ munca.
Cel€ bun€ !


Raspunsul Sefului....

Dragi colegi,
Actuala NUanta economico-sociala NU vi se poate imputa doar voua.
Noi NUmai alaturi de voi putem aNUnta profituri si aNUitati catre managementul superior.
ANUntul ca solicitati contiNUU majorari salariale, NU ne suprinde.
Va astept NU NUmai maine ci oricand, la biroul meu spre a corecta NUantele sesizate.
Tineti minte!
ANUntul inseamna NUmai apropiere fata de nevoile voastre si NU altceva!
Cele bune,

Seful vostru,
IoNUt


Bucla

Pentru cei care nu cunosc conceptul de "buclă", oferim aici explicaţiile clarificatoare pentru a înţelege ce se întâmplă atunci când se spune despre un program de calculator că "intră în buclă" ("looping").

Iată:
Directorul unei firme îi spune secretarei:
- Vom pleca pentru o săptămână în străinătate la un congres şi sper să ne simţim bine împreună. Fă toate pregătirile necesare pentru călătorie...
Secretara îşi sună soţul:
- Voi pleca cu şeful la un congres, în străinătate, pentru o săptămână. Te rog, dragul meu, ai grijă de tine în acest timp.
Soţul îşi sună amanta:
- Nevastă-mea pleacă în străinătate pentru o săptămână. Hai să ne petrecem săptămâna asta împreună, prinţesa mea...
Amanta, care este învăţătoare la o şcoală particulară, îşi anunţă copiii:
- Pentru că săptămâna viitoare am de rezolvat o problemă, voi lipsi de la şcoală. Deci săptămâna viitoare nu veniţi la şcoală.
Unul dintre copii, pentru că îşi iubeşte foarte mult bunicul, fuge la el şi îi spune:
- Bunicule, săptămâna viitoare nu trebuie să merg la şcoală. Mi-ai promis că dacă vom avea timp liber vom merge la munte împreună.
Bunicul, (care este directorul din această istorioară) îşi iubeşte foarte mult nepotul. Ca urmare o sună pe secretară şi îi spune:
- Nepotul meu m-a rugat să-mi petrec săptămâna viitoare cu el, aşa încât nu vom mai merge la congresul din străinătate. Te rog fă demersurile de anulare a călătoriei.
Secretara îşi sună soţul:
- Directorul şi-a anulat călătoria aşa încât vom rămâne împreună, dragul meu...
Soţul îşi sună amanta:
- Nu ne mai putem petrece săptămâna viitoare împreună pentru că soţia mea nu mai pleacă în călătorie.
Amanta îi anunţă pe copiii de la şcoală :
- Problema pe care o aveam s-a rezolvat aşa încât săptămâna viitoare toată lumea vine la şcoală.
Copilul îi spune bunicului:
- Bunicule, săptămâna viitoare mergem la şcoală aşa că, îmi pare rău dar nu mai pot să-ţi ţin companie.
Bunicul director îşi sună secretara :
- Nepotul meu tocmai m-a sunat să-mi spună că nu mai poate petrece săptămâna viitoare cu mine. Ca urmare continuă pregătirile pentru plecarea la congres...

Acum aţi înţeles ce înseamnă "buclă"?

Starea de calm si bucurestenii

Ma duc pana la un amic. Desi sta aproape, iau si masina, s-o spal in drum. Urmariti-ma, va rog, urmatoarele minute.
Aproape de spalatorie, intru pe o straduta neasfaltata. In mijlocul drumului, e parcata o masina mare si scumpa (cand am spus in mijlocul strazii, nu m-am referit la faptul ca nu era parcata aproape de trotuar - era literalmente in mijlocul drumului). Claxonez, dar proprietarul masinii nu catadicseste sa apara. In cele din urma, ma strecor incet prin stanga. Aproape trecusem, cand omul apare linistit, trece prin fata mea si da sa se suie in masina. Cum nu mai avea loc sa deschida portiera, incepe sa gesticuleze, extrem de iritat de faptul ca sunt un nesimtit si nu ma dau inapoi, sa plece el. Intrucat gesticula, il lovesc cu masina peste mana. Apuca sa-mi dea un pumn in geam, dupa care il vad in oglinda ca fuge dupa mine. N-am oprit, mi-a fost de ajuns ca l-am vazut ca alearga sa-si ceara scuze.
La spalatorie, ii las baiatului un bacsis echivalent cu o treime din cat am platit la casierie pentru spalatul masinii. Plec spre amic. La primul semafor, incepe sa ploua. Mizeria de pe plafon incepe sa se scurga incet pe parbriz. Ajung la amic si parchez undeva in strada.
N-apuc sa opresc motorul, ca in dreptul meu opreste o masina rosie. Tipul lasa geamul jos si-mi comunica faptul ca m-am pus pe locul lui.
Desi e in strada si, prin urmare, nu poate fi vorba de nici o parcare, imi fac datoria si-l intreb: "Ati platit locul asta?". Tipul se uita la mine intr-o dunga si spune: "Dom'ne, te-am rugat frumos". Asta asa e, cand o sa-mi dea niste bocanci in gura o sa fie perfect indreptatit sa-mi reproseze: "De ce nu ti-ai luat, ma, masina? Nu te-am rugat frumos, ma, tu-ti pastele ma-tii?". Ma mut.
Ajung la amic. N-am iesit din casa decat de 30 de minute si am vrut deja sa impusc un om, sa-i dau doua palme altuia si sa-l dau cu capul de bordura pe un al treilea. Ar trebui sa ma duc la un psiholog.

P.S. Ma intreb daca nu exista cumva organizatia "Bucurestenii Anonimi", ca m-as duce si eu. "Buna, sunt Julius si, de 5 ani, sunt bucurestean".
"Buna, Julius", ar trebui sa-mi raspunda corul.
Dupa care moderatorul, ca sa-mi mai ridice moralul, l-ar ruga pe Andrei sa-mi povesteasca experienta lui. "Buna, Julius. Eu sunt Andrei si, inainte, eram si eu bucurestean. Acum, de cand sunt berlinez, sunt mult mai calm".



RCS RDS:

Vineri, ma duc sa-mi platesc cablul pe luna iunie (pentru cititorii nostri din alte tari: in Romania, cablul tv se plateste ca la curve, cu banii inainte). Aflu ca, inainte sa platesc pentru luna urmatoare, mai am de achitat inca 110.000, taxa de reconectare. Intrucat sunt cu plata la zi, intreb daca imi iau cumva o taxa de reconectare in avans, pentru cazul in care, vreodata, o sa fiu deconectat. "Pai sunteti deconectat", imi spune casiera. Intreb de cand si, mai ales, de ce. "Din data de 9, domnu'. N-ati achitat factura pe luna mai". Ii spun ca am platit pe luna mai si ca nu sunt deconectat. "La mine figurati deconectat". O rog sa caute factura in baza de date. La capatul a vreo 15 minute, femeia imi confirma ca n-am platit. Eu o tin ca prostu', ca am platit. "Aveti factura?". "Trebuie s-o am acasa". "Pai atunci mergeti si aduceti-o". N-am chef sa ma duc pana acasa, ca nu-i greseala mea. Ii spun ca am platit la casieria din Cora Pantelimon. Femeia suna nu stiu unde, dureaza inca o jumatate de ora, dar nu-mi gaseste factura. Ma duc acasa. Surpriza: n-am factura, imi dadusera alta prostie, care semana perfect cu o factura. Ma intorc. Nu ma poate ajuta: trebuie sa ma duc la Cora Pantelimon, sa o caut pe casiera care mi-a facut contractul. Mi se pare fabulos ca o firma (era sa uit: RCS/RDS) care ofera servicii de televiziune prin cablu, internet si telefonie fixa nu poate rezolva o problema de comunicare fara sa ma trimita fizic la dracu-n praznic (probabil ca asa livreaza si serviciile la clienti, descarcand in fiecare dimineata o roaba de internet in fata blocului).
Ma duc, pe banii si timpul meu, la Cora Pantelimon, ca sa nu raman fara cablu in week-end. O gasesc pe casiera, iar ea ma gaseste in baza de date: platisem. Isi cere scuze, si acum urmeaza partea cu adevarat fascinanta: cu toate ca nu fusesem deconectat niciodata, iar greseala se remediase, femeia a fost nevoita sa plateasca din banii ei taxa de reconectare!
Daca in Romania pana si firmele private se confrunta cu asemenea ineptii birocratice, permiteti-mi sa ma indoiesc ca romanii au cucerit vreodata Dacia. Oricat de mare imparat ar fi fost Traian, eu cred ca n-a ajuns nici macar sa lupte cu dacii, intrucat n-a reusit sa stranga toate actele necesare: taxa de batalie la CEC, set complet de analize pentru legionari, taxa de asediu la primaria orasului Sarmisegetuza, inspectia tehnica periodica la zi pentru catapulte si timbru fiscal de un sestert la posta.


Solutie de huni

Acum vreo trei saptamani, vecina de dedesubt a dat cu solutie pentru gandaci si, pret de cateva zile, supravietuitorii acestui holocaust al libarcilor au cautat sa se refugieze la mine. Intrucat, din principiu, nu adapostesc refugiati, vreo doua zile i-am strivit cu cruzime pe unde i-am prins (daca as fi un tip mai gretos, v-as povesti ca i-am storcit cu papucul si i-am intins cu piciorul pe gresia din baie; aveti insa noroc ca nu sunt). Cand am realizat insa ca aia doi, trei care venisera pe teava isi aduc si familiile si intentioneaza sa se stabileasca definitiv la mine, am trecut la represalii pe scara larga, cumparand insecticid si aruncandu-i fara mila pe scari.
Cand vecinul de palier m-a intrebat daca la mine n-au aparut cumva gandaci, am recunoscut cu sinceritate ca n-am mai vazut vreunul de vreo zece ani si ca, daca n-ar exista canalul Animal Plannet, nici nu mi-as mai aminti cum arata. L-am sfatuit sa dea cu solutie de gandaci si m-am dus acasa sa mai dau o data, sa nu le vina cumva ideea sa se intoarca.
La scurta vreme, am auzit pe scara o discutie intre doi vecini, care se plangeau ca fusesera invadati de gandaci (de unde am dedus ca vecinul de pe palier imi urmase sfatul). Probabil ca, in urmatoarea luna, gandacii vor continua marea migratie prin bloc, facand clubbing din apartament in apartament.
Eu cred ca acest exemplu al gandacilor poate explica mult mai simplu marile migratii ale hunilor, care au inceput, in mod cert, in momentul in care chinezii au dat cu solutie de huni. Trezindu-se cu ei pe cap, kusanii si sassanizii au dat si ei, la randul lor, cu solutie de huni, asa incat, in cele din urma, hunii au ajuns in Caucaz, iar de acolo in nordul Marii Negre si in Panonia (din pacate pentru ei, ostrogotii nu aveau solutie de huni, asa ca s-au carat repede spre vest, sa-si cumpere).


Din gandurile unui copil la botez

Ora 14.00. Multă lume în casă. Mama s-a coafat, tata are un soi de şervet verde legat de gât, cam ca babeţica mea, dar mai îngust. Arată caraghios, am râs de el. Bietul tata, crede că râd de fapt cu el. Oricum, suspect de multă agitaţie. Presimt că e în legatură cu mine. Ia să stau treaz. Nu, mama, nu vreau să dorm şi nici să mănânc. Voi îmi pregătiţi ceva.

Ora 15.00. Au mai venit şi alţii. Vorbesc tare, râd. Din când în când se apleacă şi mă gâdilă. Asta-i un obicei tâmpit - ce, ne cunoaştem? Pe voi vă gâdilă necunoscuţii în dormitor? Ia să plâng niţel, poate mă ia mama-n braţe şi scap. Deci trag aer în piept, deschid gura şi...

Ora 15.45. Presupun c-am adormit. Adică trebuie să fi dormit, nu? că acuma m-au trezit. Ce mitocani. Bă, dormeam, da? Ce mă trambalaţi atâta? Na, că acum a apucat-o pe mama cheful să mă schimbe. Femeie, tu pe ce lume eşti? Lasă-mă-n pace să dorm! Ia să tragem aer în piept.

Ora 16.15. Credeţi că am chef de plimbare? Adică, zău, vă imaginaţi că asta vrea omu' sâmbătă după-amiază pe la patru, să se dea cu maşina? Şi acum ne şi întoarcem, că cică au uitat un certificat de naştere. Asta mi se pare o prostie - ce, aveţi nevoie de dovezi că m-am născut? Nu urlu suficient de tare aici? Nu pricepeţi? Vreau aaa-caaa-săăăă, la mine-n paaaat!

Ora 16.30. Oooo, ce de luminiţe-n camera asta! Şi ce tavan înalt! Miroase cam naşpa, n-ar strica o curăţenie generală, dar dacă n-au ferestre, nici n-ai ce să speri. Uite-i şi pe tipii aştia, umblă-n rochii aurii cu mâneci negre, doi bărboşi. Na, că unul a pus mâna pe mine - ia gheara, bă naşpetule, ce-i cu manierele astea?

Ora 16.40. Cântă - sau aşa cred ei. Mama e Carmina Burana pe lângă ăştia. Aloouu, mă blues brothers, mai încet că nu mă mai aud gândind! Mă ţine-n braţe o tanti, habar n-am cine e aia, rag de mama focului, e cam multă lume în spate, e şi o oală mare în stânga, o masă. Cred că ăştia vor să mă mănânce. Băi, trebuie să scap de-aici imediat. Mama! Maaaaa-maaaaa! Cât mai tare: MAAAA-MMMAAAAAA!

Ora 16.50. Urlu în continuare. Pân-aici mi-a fost, nu mai scap. Mama e cu ei, clar, în loc să mă scape din beleaua asta îngrozitoare (în care tot ea m-a băgat, dacă e să mă gândesc), a vent să-mi dea suzeta. Suzeta? De-asta crezi tu, mamă, că am nevoie acum? Ia-mă de-aici, nu-i vezi p-ăştia ce-mi pregătesc? Ce trădătoare. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva tocmai din partea ei.

Ora 17.00. Tanti m-a pasat la nenea, dar tot în spatele bărboşilor stau. Aia fac vrăjitorii peste cartea de bucate, lumea îi aproba cu gesturi stranii. În oala aia e apă, m-am prins. Nu văd de-aici dacă e vreun morcov şi niscaiva păstârnac înauntru, dar n-am nicio-ndoială. Cred că mă fac ciorbă. Am încurcat-o rău de tot. Cred c-am şi răguşit, dar nu mă las - cineva trebuie să mă salveze şi pe mine. Cineva, oricine, ajutor!

Ora 17.05. Nenea face avioane cu mine. Ce truc vechi, suckere, nu mă păcăleşti.

Ora 17.10. Nenea face avioane cu mitraliere şi cu bombe. Am tăcut, fazanul crede că datorită lui. Aiurea, nu m-am resemnat, doar îmi conserv puterile magice. Când or vrea să m-arunce-n oală, o să-mi iau zborul şi-o să le dau cu tifla din turlă. Roadeţi-vă unghiile, na, canibalilor.

Ora 17.15. Gata, pân-aici mi-a fost. M-au luat pe sus, m-au pus pe masă, m-au dezbrăcat. Pentru o clipă am ajuns pe burtă, dar puterile magice n-au acţionat, n-am putut s-o şterg, deşi am încercat. Acum m-a luat bărbosul nr. 1 şi mă duce spre oală. Acum, ajutor, acum! Bă, nu mă băga-năuntru, bă, stai aşa.

Ora 17.15. WHOA! S-a răzgândit, uite-l că mă scoate. Stai să ţip.

Ora 17.15. Nu, iar mă bagă-n oală. Mă, nebunule, termină!

Ora 17.15. Iar m-a scos. Devine ridicol. Nici nu ştiu dacă vrea să mă înece pe bune, că mă ţine de nas şi gură. Poate vrea să mă sufoce? Mă deşteptule, tu respiri cumva prin alte găuri?

Ora 17.15. Dacă mai face asta încă o dată, pe bune dacă nu fac şi eu ceva pe el. Măcar atât. Ia, că mă ţine deasupra oalei, să mă scurg. Ce înapoiaţi. De prosoape n-aţi auzit?

Ora 17.20. Credeam c-am scapat, că s-au îndurat... M-au luat de la oloi, m-au îmbrăcat la loc, dar m-au dat şi cu ulei şi tot lui nenea ăla m-au livrat şi ăla merge cu bărboşii într-o cameră secretă. Acolo o fi tigaia, poate nu mai vor ciorbă. Unde duceţi voi copiii mici, mă nenorociţilor? Ia să urlu un pic, poate atrag atenţia cuiva, deşi ăştia-s clar vorbiţi între ei.. Las' că scap eu şi vă dau pe mâna Poliţiei!

Ora 17.25. Nu trebuia să urlu. Mi-au băgat pe gât droguri cu linguriţa. Se-nvârte tot, mă ţin de bărbie să-nghit. Am reuşit să scuip un pic, dar bărbosul s-a ferit, e clar că are experienţă, pezevenghiul. În schimb, fraierul care mă ţine strâns în braţe e începător. Acum are o amintire de la mine, pe rever.

Ora 17.30. Dhhroglgul ăla îşşşi mmfaseee emfectul. Mmmmhhhmmm. Mi-e somn. Tu, trecătorule, dacă citeşti asta, să ştii că m-am luptat ca un bărbat şi-am fost învins mişeleşte. Adio, şi să vă stau în gât.

Ora 18.00. M-am trezit din nou. Sunt viu, întreg... Nu ştiu cum am scăpat, dar înca un botez nu mai suport. Băi, deştepţilor, sper că nu vă mai vine vreo idee săptămâna viitoare.

Femeie, ia scoate sutienul şi fă-te-ncoa. N-am uitat că m-ai trădat acolo, dar acum am nevoie de tine. Mi-e foame.



Inainte si dupa casatorie

Am fost barbat indraznet, macho, liber si aveam parul lung. Sotia mea m-a cunoscut, nu invers; Mi s-a prezentat si oriunde mergeam, ea era deja acolo... sunt deja 12 ani de atunci. Pe vremea aia eram un motociclist inrait, purtam numai tricouri negre, blugi crestati, cizme de motociclist si aveam... parul lung.
Bineinteles ca aveam si un outfit pentru ocazii speciale. Atunci purtam un tricou negru, blugi crestati si papuci de sport, adidasi, albi.
Munca pe acasa era ceva rar, pentru ca eu eram mereu cat mai departe, pe drumuri. Dar imi iubeam viata asa cum era ea.
Asa, deci, m-a cunoscut ea. "Tu esti barbatul viselor mele. Esti atat de... macho, indraznet si... liber".
Cu libertatea a fost in curand gata, pentru am decis sa ne casatorim. De ce nu?!? Eram un barbat indraznet, aproape liber si aveam... parul lung. Bineinteles toate astea numai pana la nunta. Cu putin timp inainte imi zice: "Ai putea si tu macar la frizer sa mergi, ca totusi vin si parintii mei la nunta."
Treceau orele - NU,. .... dupa cateva zile si lacrimi fara numar de la ea... am lasat de la mine si mi-am tras o frizura la moda cu par scurt, ca......in cele din urma o iubeam, si ce mai.... eram barbat indraznet, aproape liber, nu mai aveam parul lung dar eram ataaaaaaat de dulce. "Scumpul meu, eu te iubesc asa cum esti! !!" - a exalat ea.
Viata era in regula desi la cap imi era putin mai racoare.
Au urmat saptamani de convieturire pasnica si duioasa pana cand intr-o zi nevasta mea statea in fata mea cu o plasa mare in brate. A cumparat o camasa, o helanca (la cuvantul asta deja am pielea gainii) si o pereche de pantaloni, noi noute si imi zice: "Probeaza si tu astea, te rog! "
Au trecut zile, au trecut luni si nenumarate servetele imbibate cu lacrimi de la ea... ca in cele din urma sa las de la mine si sa port camasa, helanca (hrrrrr) si pantaloni de stofa. Au urmat pantofi negri, sacou, cravate si pardesiu. Dar eram barbat indraznet, super misto si cu parul scurt.
Apoi a urmat cea mai mare lupta, Lupta pentru motocicleta. Bineinteles ca nu a durat mult, pentru ca in costum negru si cu permanenta frecare si topaiala pe motocicleta nu poti lupta mult. In afara de asta pantofii negri de lac erau de asemenea o "forta" fragila. Dar ce mai conta, eram barbat chipes, aproape liber, conduceam un combi si aveam parul scurt.
Cu anii au mai urmat multe alte batalii, pe care eu le-am pierdut in oceanul ei de lacrimi. Eu spalam, eu calcam, eu faceam cuparaturile, am invatat slagare pe de rost, beam vin rosu dulce si faceam plimbarea de duminica. "Dar si ce?!?" - imi ziceam eu... eram un pampalau, asuprit, ma simteam naspa si aveam parul scurt...
Intr-o buna zi, scumpa mea nevasta statea in fata usii cu valizele impachetate si mi-a zis: "Te parasesc!" Uimit si socat o intreb pentru ce motiv. "Nu te mai iubesc, te-ai schimbat atat de mult. Nu mai esti omul pe care l-am cunoscut eu odata." - mi-a zis ea, trantindu-mi usa in nas.
De curand am intalnit-o iarasi. "Noul" ei (masculul) este un motociclist paros, cu blugi crestati si tatuaje care... se uita la mine plin de compasiune.
Cred ca o sa-i trimit cadou o sapca!


Jurnalul unui sedentar

Din cauza serviciului meu sedentar si in consecinta a
acumularii de grasime pe burta, compania mi-a oferit un serviciu de antrenament personal intr-o sala de sport. Am acceptat bucuros si chiar m-am dus personal sa ma programez. Mi-au dat o instructoare personala pe care o cheama Nadia, o profa sculpturala de 26 de ani, model de echipament sportiv dupa cate mi-am putut da seama dupa afisele lipite pe pereti. Ea mi-a explicat ca ar fi util sa-mi notez intr-un carnetel experientele pentru a putea observa eu insumi progresul.
Zis si facut si acum as vrea sa impartasesc cu voi.


Prima zi:
M-am sculat la 6 dimineata cum stabiliseram. Destul de greu sa te scoli din pat ca sa mergi la sala dar totul s-a schimbat cand am ajuns acolo si am vazut ca Nadia ma astepta.
Parea o zeita greaca, ochi verzi si un suras urias, cu buze carnoase si spectaculoase. Mi-a facut un tur de sala, mi-a aratat aparatele si mi-a masurat pulsul dupa cinci minute de bicicleta...
Si-a facut griji pentru ca i s-a parut pulsul meu accelerat dar am profitat ca sa-i fac un compliment si i-am zis ca era din cauza ei pentru ca purta un costum de licra care-i intra in poponet.
Mi-a facut destula placere s-o urmaresc dand lectii de aerobica la finalul zilei mele de exercitii. Nadia ma mentinea motivat sa-mi fac abdominalele in ciuda durerii mele de abdomen.

A doua zi:
Am baut doua cesti de cafea si intr-un final am reusit sa ies din casa.
Nadia m-a pus sa ma intind cu fata in sus, m-a pus sa ridic o bara grea de metal si pe urma s-a mai si hazardat sa-i puna niste greutati! Pe banda de alergat picioarele imi erau cam moi dar am reusit sa fac un kilometru. Surasul sau aprobator si ochiadele ei au facut sa merite osteneala.
Ma simteam grozav.
Era o viata noua.

A treia zi:
Singurul mod in care am putut sa-mi spal dintii a fost punand periuta de dinti pe chiuveta si mutandu-mi capul dintr-o parte in alta. Cred ca am o hernie abdominala. Sa conduc n-a fost deloc usor: pana si pentru a frana masina ma dureau si flocii din c**. Am parcat deasupra unei motociclete de livrare la domiciliu...

Nadia si-a pierdut un pic rabdarea cu mine pentru ca a considerat ca strigatele mele deranjau pe ceilalti asociati ai clubului. Ca sa fiu sincer vocea ei mi se parea cam ascutita asa devreme dimineata si cand ridica tonul devenea nazala... si foarte suparatoare.
Ma dor coaiele cand merg pe banda alergatoare si in consecinta Nadia m-a mutat la scara. Ma intreb de ce mama dracului cineva ar inventa o masina care sa faca ceva ce a devenit demodat odata cu aparitia ascensoarelor?
Ea mi-a zis ca o sa ma ajute sa fiu in forma si sa ma bucur din plin de viata. Alta imbecilitate de-a ei...

A patra zi:
Nadia ma astepta cu nenorocitii ei ochi verzi sfredelindu-ma ca un pumnal si cu surasul batjocoritor stil Jack Nicholson in Batman. N-am putut evita sa ajung cu o jumatate de ora intarziere: fix timpul cat am avut nevoie pentru a-mi lega sireturile de la adidasi.
Cretina m-a pus sa lucrez la aparate dar cand a fost un pic neatenta am fugit sa ma ascund la baie.
A trimis alt instructor dupa mine sa ma caute si drept pedeapsa m-a pus sa vaslesc si… mi-a scapat un part pe care l-a auzit toata sala.
De cand sunt nu m-am simtit mai rusinat.

A cincea zi:
O urasc pe Nadia mai mult decat pe orice alta fiinta de pe lume. Anemica de rahat, cu buzele ei cu colagen, blonda fara creier.
Daca as mai avea o bucatica de corp care sa nu ma doara i-as trage suturi in fund, mama ei de dobitoaca. A vrut sa-mi lucrez tricepsii.
EU NU AM TRICEPSI.
Si daca nu vrea sa sparg pardoseala salii sa nu-mi dea nenorocitele de bare de greutate si nimic altceva ce cantareste mai mult decat un sandwich...
Bicicleta m-a facut sa lesin si m-am trezit pe patul unei nutritioniste, alta slabanoaga imbecila care mi-a dat o lectie de alimentare sanatoasa. Nenorocita habar n-are ce inseamna sa-ti fie foame.
De ce naiba n-am avut bafta de ceva mai linistit, cum ar fi un curs de bucatarie sau de coafura?

A sasea zi:
Nenorocita dracului de Nadia mi-a lasat un mesaj pe robot, cu vocea ei scarboasa, pentru a ma intreba de ce n-am fost azi. A fost de-ajuns s-o aud ca sa arunc naibii telefonul dar pe urma n-am mai avut forta sa-l ridic, nici sa ridic telecomanda televizorului, in consecinta a trebuit sa suport 11 ore un singur canal, nenorocitul ala de National Geographic. Si a trebuit sa vad un program despre imperecherea pasarilor, si eu care nu ma mai f** de
sase zile.

A saptea zi:
L-am rugat pe soferul camionetei bisericii sa ma duca la slujba ca sa-i mutumesc lui Dumnezeu ca a trecut saptamana asta. Mai mult, m-am rugat ca la anul sa ma trimita sa fac ceva mai distractiv: un cateterism sau o analiza
de prostata...


Romania si spoturile de iarna

Când e vorba de olimpiadele astea de iarnă, important nu e că participăm. Important e să scăpăm cu viaţă. Iar până acum, de la Torino vin numai veşti bune. Deschizi radioul: "La proba cutare, sportivul nostru s-a clasat pe locul 69...". Şaijnoo! Adică n-a fost ultimul, c-ar fi spus. Iei ziarul: "Finalul cursei l-a găsit pe schiorul român pe poziţia 78.". Păi, e bine.

Putea să-l găsească degerat, putea să-l găsească, Doamne fereşte, în ghearele ursului. Sau să-l mai caute şi acum cu Saintbernarzii, că muntele e periculos, o ştie orice copil care a fost în tabără la Piatra Arsă. Dar, de departe, cele mai mari emoţii le-am avut la proba de sărituri. Imaginaţi-vă că din alea două sau trei trambuline de le avem prin ţară, cea mai răsărită are şaptej de metri, iar la olimpiadă se sare de la o suta douzeci (120!). Ca şi cum ţi-ar muta uşa blocului, de la parter la etajul doozeci. Ce să-i zică antrenoru' băiatului ăla de şade pe buza prăpastiei: "Să zbori ca finlandejii şi să aterizezi ca japonejii!"? Normal, îi zice: "Bă, să nu mori, auzi? Să nu mori, că nici costumul de pe tine nu-i al tău". Cică s-a aruncat, săracu', cu unu' de împrumut, de la italieni, bogdaproste c-a scăpat!

La proba de doi pe-o sanie, am ieşit pe-un "fantastic loc cinşpe", deşi rezultatul e pur şi simplu firesc. Generaţia lui Torino 2006 a mai prins încă baza de antrenament întreagă, pân' s-apuce ăştia să retrocedeze derdeluşurile, cu tot cu parcuri.

E clar că olimpiada de iarnă nu-i ca vara. La asta de iarnă, când ai cu cine, n-ai unde, şi când ai unde, nu ninge. Şi dacă ninge, nu poţi să te apropii de Poiana Braşov, că dai faliment cu club cu tot. La cât costă în Predeal cinci zile cu mic dejun, locul 53 la coborâre, luat la Torino, e de-a dreptul miraculos.

Am ieşit pe un remarcabil 26 la patinaj viteză. Unde s-o fi antrenat fata aia care l-a luat: pe DN1, când uită ăştia să dea cu sare? Iar în sporturile astea nu-i suficient să-ţi iei fularu' de-acasă şi "să dai totul pe teren". E clar că în boburile alea se bagă un Maserati de bani, să nu-ţi tragă dreapta sau să-ţi bată dracu' tacheţii când te sui pe pereţii ăia cu doo sute la oră.

Deci, uşor, copii, că la Torino alunecă pe jos şi e păcat să stricaţi buletinele de ştiri. La urma urmei, ce-i olimpiada asta? Un fel de serbările zăpezii, da-n staţiuni mai ieftine decât la noi. 


Gandurile unui gandac din regie

Univers. Calea Lactee. De la Soare, a treia la dreapta. Pamant. Tara o gasesti usor; se-aud manele si e acoperita de coji de seminte. Romania. Anul - 2006. Luna - februarie. Ziua a saptea (cand nu mai e nimic de facut). Este ora 12:01 si 34 de secunde. Un cersetor care isi permite sa se imbete in fiecare seara, doarme zambind pe un calorifer intr-un hol si vorbeste in somn. In aceeasi secunda, un tanar se intoarce acasa si isi cumpara cu ultimii 50.000 o shaorma, desi stie ca va regreta apoi ca nu si-a luat o bere.

Altundeva, exact la aceeasi ora, o fata, care altfel nu suporta alcoolul, trage o dusca sa prinda curaj sa intre in baie, in camin. Tot atunci, un pescarus de moda veche incearca sa prinda peste in Dambovita in timp ce toti prietenii lui cotrobaie in imensele gramezi de gunoi. Suntem in Regie.

Iar eu sunt Rocky. De la cockroach. La noi, gandacii de bucatarie, Rocky e un nume comun. Am auzit ca s-a facut si un film cu numele asta. De fapt, eu sunt Rocky 3. Pentru ca am 256 de frati, iar mama nu a stiut atatea nume... Stau in Regie de cand ma stiu. In anii nostri - 21; in anii vostri - vreo 3 saptamani. Am schimbat sistemul de masurare a timpului pentru ca multi gandaci aveau caderi nervoase pentru ca li se parea ca traiesc prea putin.

Acum macar putem sa fredonam "am doar optispe ani" si "ca la 20 de ani" fara sa ne simtim prost. Ascultam multa muzica prin camine. Eu sunt fan Omul cu sobolani si Parazitii. Nu stiu de ce, dar pur si simplu ma regasesc in muzica lor. Acum insa ne-am mutat intr-o camera unde se asculta numai manele. Cu toate insistentele mele, mama nu voia sa plecam. Zice ca noua ne face bine multa mizerie. Inainte stateam la doi rockeri, dar multi dintre fratii mei au murit de foame. Am mai ramas vreo 200 (asa a aproximat mama, ca era prea ocupata cu mutatul sa se apuce sa ne numere). Ne-am gandit de multe ori ca traim rau si c-ar trebui sa ne mutam din Regie, dar aici ne simtim ca acasa... Avem prieteni in toate caminele si, lucru invatat de la studenti, facem chefuri in fiecare seara. Regia e un loc unic, zic eu, desi n-am calatorit prea mult. Aici oamenii se culca dimineata la 5 si se trezesc la pranz de patru ori pe saptamana. In rest nu dorm deloc.

Studentii mananca la cantina (ca si noi, de altfel, cand iesim sa mancam in oras), dar cateodata mai sar peste mese. Niciodata insa peste beri. Regula de aur a studentului din Regie este "de bere se gasesc intotdeauna bani". Asta nu e tocmai bine pentru noi. In ciuda parerii proaste si prejudecatilor care exista in ceea ce ne priveste, sa stiti ca gandacii de bucatarie nu beau, nu fumeaza si nu fac sex neprotejat. In locuri deschise, unde putem fi calcati, adica... Se intampla sa mai iesim si pe coridor, pentru ca multi studenti gatesc afara, la usa. Mancarea e cam fierbinte, dar ne-am obisnuit. Chiar ne amuzam copios cand se mai mira cate unul "Oau, ce repede a scazut mancarea!" Insa viata de camin nu e tot timpul roz pentru un gandac.

"Deratizare" e un cuvant care ne da fiori. Noroc ca ne-am obisnuit cu toate tipurile de otrava. Doar ne-am obisnuit noi cu zacusca, ce... A, si mai nou au aparut niste impostori care vin, chipurile, sa deratizeze camerele, cu o sticla cu apa si detergent. V-ati prins, suntem pe mana cu ei! Simbioza, daca vreti. Ei iau 50.000 pe camera, iar noi facem pe mortii o ora - doua, apoi nu ne mai deranjeaza nimeni cateva saptamani. Daca vor sa disparem pentru cateva zile, ne-am inteles cu ei sa puna lapte si ciocolata in sticla. Mancam pe saturate si plecam intr-o excursie, dupa care revenim. Mergem prin oras. Apropo, Regia e paradisul cluburilor ieftine. Cred ca sunt mai putine cosuri de gunoi in Regie decat cluburi. Ceea ce nu pare sa deranjeze pe nimeni, iar pe noi cu atat mai putin. E mai usor s-ajungi la resturi daca sunt aruncate pe strada. In ultima vreme insa, in unele camine din Regie e prea multa mizerie chiar si pentru noi. Ca s a nu mai vorbesc de igrasie... Chiar am auzit doi studenti vorbind "ba, avem igrasie, dar macar nu avem gandaci". Pai normal...cum cred ei ca putem sta in mirosul ala?! Am inceput sa ne mutam in caminele de la strada, cele cateva renovate. Nu de alta, dar mai vin cateodata in vizita prietenii nostri din centru si ne e cam rusine sa-I primim in conditiile alea.

Aseara ne-am uitat toata familia, impreuna cu locatarii camerei, la "A bug's life", la calculator. Nu mi s-a parut ca aia ar fi avut cine stie ce viata. Daca vrea vreun regizor sa vada ce inseamna cu adevarat o viata fericita de gandac, sa vina in Regie!


Politica la spovedanie

Parintele Pascal se despartea de parohia sa dupa multi ani de slujire. Pe langa masa de adio s-au gandit sa-i faca si un cadou. Ca peste tot a fost invitat si un politician sa spuna cateva cuvinte si sa-i inmaneze cadoul.

Dar pentru ca politicienul intarzia Parintele Pascal s-a gandit sa umple timpul cu un discurs:

- Prima mea impresie despre parohia aceasta mi-am facut-o cu ocazia PRIMEI SPOVEDANII. M-am gandit ca am fost trimis intr-un loc teribil deoarece primul care s-a spovedit mi-a marturisit ca furase un televizor, ca le-a furat banii parintilor, ca a mai furat si la locul de munca, pe langa faptul ca avea o aventura sexuala cu sotia sefului. In unele ocazii facea trafic si vanzare de droguri. Si la urma a zis ca i-a transmis o boala venerica chiar... surorii sale. Am ramas inmarmurit... stupefiat... si foarte speriat!
Dar dupa aceea am cunoscut lume care nu semana deloc cu acest individ. Mai mult, pot sa spun ca a fost o parohie de oameni responsabili, cu valori morale, credinciosi, si ca am trait aici ani minunati!

In acesl moment soseste val-vartej si politicianul, care dupa ce s-a scuzat pentru intarziere isi incepu discursul astfel:
- Niciodata n-am sa uit cand a venit parintele Pascal in parohie... De fapt, am avut onoarea sa fiu chiar PRIMUL care s-a spovedit la el...


Une Coca s'il vous plait

Am locul de langa culoar. As fi preferat unul la fereastra, dar ghisetista de pe Charles de Gaulle mi-a spus ca din pacate pe ultimul tocmai l-a dat. Geanta e sus, in compartimentul de deasupra scaunelor. Ascult bizaitul aerului conditionat si ma uit la speteaza scaunului din fata. Peste cateva ore voi fi in Bucuresti. Nu mi-am vazut familia de un an.
- Excusez-moi monsieur..., aud langa mine. O dama imi face semn ca vrea sa se aseze. Are locul de la fereastra, norocoasa. E imbracata intr-un tricou negru, cu decolteu la spate, si un fel de brau de paiete aurii, lucind metalic si oriental, lat de doua palme. Incerc inutil sa identific parfumul dulceag cu care imi infunda narile.
Decolam ca de obicei, fara probleme. Ecranul din fata ma informeaza ca avionul a ajuns la cele zece mii de picioare ale plafonului de zbor, si ca mai avem doua ore si cinci minute pana la destinatie. Motoarele zumzaie monoton, iar avionul se inclina usor spre dreapta. Biing. Semnalul luminos din tavan dispare iar lumea incepe sa isi desfaca centurile de siguranta.
Vecina de calatorie se uita plictisita pe geam. O stewardesa flescaita si cu figura de piatra impinge pe culoar caruciorul cu bauturi: o cafeluta, un suc, un cico? Cer o cafea.
- Dumneavoastra? o intreaba stewardesa pe dama de langa mine, care se uita la ea intrebator. Dupa o mica pauza, stewardesa repeta in franceza:
- Vous voulez boire quelquechose?
- Oui. Une Coca s'il vous plait, mais bien fraiche, raspunde dama, cu un ton monoton, ca de mostenitoare a imperiului Hilton.
Pffssss... Lichidul rosietic ajunge in paharul asezat pe masuta rabatabila. Cucoana bea o inghititura.
- Qu'est-ce qu'il fait chaud ici..., ofteaza dama, si incepe sa-si faca vant cu Ghidul Companiei Tarom, editia de vara, gasit in buzunarul de pe spatarul scaunului.
Din pacate, fatalitatea n-o lasa sa se racoreasca prea multa vreme. Marginea ghidului atinge paharul de plastic, care isi imprastie continutul lipicios pe superbul brau auriu al bluzei cucoanei. Onorabila doamna priveste cateva secunde dezastrul, vinata la fata. Arunca ghidul pe jos, dupa care racneste:
- F***-i! Baga-mi-as! In p***a ma-sii!!


Cum sa iti pierzi ziua intr-un mod util

Sunt alaturi de toti cei care au trecut de 40 de ani, iar cei care inca n-au trecut sa nu rada si sa aiba speranta ca intr-o buna zi vor ajunge acolo!

Cei care au trecut deja de 40 sau au aceleasi simptome sunt anuntati ca s-a descoperit diagnosticul acestei boli: S.A.D.V.A (Sindromul Atentiei Deficitare la Varsta Avansata)

Pentru a intelege mai bine:

1. Am hotarat ieri sa spal masina: am luat cheile si am pornit spre garaj, moment in care tocmai am vazut corespondenta pe masa.
2. Bun, o sa merg sa spal masina, dar mai intai sa arunc o privire, poate ca e ceva urgent.
3. Am pus cheile masinii pe birou, langa scrisori, si aruncandu-mi ochii am vazut ca erau cateva facturi de plata si multa publicitate inutila, drept care am hotarat s-o arunc, dar am vazut ca gunoiul era plin.
4. M-am gandit ca-i mai bine sa-l golesc intai. Am pus facturile pe birou dar mi-am dat seama ca ar fi mai intelept inainte de orice sa merg la bancomatul de langa casa si sa platesc facturile.
5. Am lasat gunoiul jos, am luat facturile si m-am indreptat spre usa.
6. Unde sa fie cardul de bancomat? Ah, in buzunarul hainei pe care am avut-o ieri pe mine!
7. Trecand pe langa masa, dau cu ochii de berea pe care tocmai o beam.
Ma duc dupa card dar mai intai o sa pun berea asta la frigider.
8. In drum spre bucatarie constat ca plantele au un aer cam ofilit; ar fi sa le ud.
9. Pun berea pe masa din bucatarie, cand Ia te uita, dau de ochelari! Ii cautam de cateva ore. Sa-i pun bine repede!
10. Iau un vas cu apa si dau sa ma duc spre sufragerie.
11. Au uitat telecomanda televizorului aici. Deseara, cand o sa vrem sa dam drumul la Tv. nimeni n-o sa-si aduca aminte s-o caute la bucatarie.
Mai bine s-o duc imediat in sufragerie.
12. Pun ochelarii pe masa si iau telecomanda.
13. Pun apa la planta si vars pe parchet. Las telecomanda pe sofa si merg sa iau o carpa sa sterg pe jos.
14. Trecand prin hol ma gandesc ca ar trebui sa schimb rama unui tablou.
15. Merg mai departe dar nu mai stiu ce ma duceam sa fac!!!
16. Ah! Ochelarii Nu! Mai intai carpa! O iau.
17. Dar dau cu ochii de cosul de gunoi plin.
18. La sfarsitul zilei: masina e tot nespalata, facturile nu le-am platit, berea s-a trezit pe masa, la planta am pus doua picaturi de apa, nu stiu unde este cardul, nici ochelarii, nici cheile masinii!
19. Cand incerc sa inteleg de ce n-am facut nimic astazi, ramam ca traznit pentru ca stiu c-am fost ocupat toata ziua!
20. Imi dau seama ca e grav si ca trebuie sa merg la medic, dar mai intai cred c-o sa ma uit pe restul corespondentei.


Popor ales

Dragii mei compatrioţi Români, eu nu mai emigrez din România.
Vărul meu Nelu - femeie de serviciu la NASA (fost inginer IT în România) - a găsit, ştergând folderele de praf, un studiu care mă pune pe gânduri.
Din surse secrete NASA, naţia Română a fost aleasă pentru a coloniza planeta Marte...
Dintre toate naţiile studiate au fost aleşi românii pentru că într-un viitor habitat artificial pe Marte ar rezista cel mai bine.
S-au luat în calcul următoarele:
1. Românii rezistă fără apă cel mai mult. Nu au nevoie să facă duş cu săptămânile. Nu folosesc săpun, şampon ori pastă de dinţi.
2. Nu au nevoie de spaţiu verde. Dacă acesta există, îl distrug.
3. Habitatul va fi construit gen scară de bloc cu două bănci la intrare.
4. Românii nu au depresii, sau dacă au, le rezolvă cu bautură... Pot să bea de la antigelul staţiei orbitale până la spirtul şi frecţia din sala de prim ajutor.
5. Pentru divertisment le ajunge un joc numit table. Nu au nevoie de gym sau piscină...
6. În caz de suprapopulare, subiectul feminin poate fi convins uşor să-şi arunce copiii la ghena de gunoi. Dacă decizia s-a considerat greşită, copiii pot fi recuperaţi după trei zile. Culmea, trăiesc!
7. Românii pot fi manipulaţi şi conduşi foarte uşor. Toate proviziile se vor elibera pe bază de cartelă.
8. Toate legile habitatului vor fi făcute pentru a fi încălcate...
9. Cheltuielile cu paza şi securitatea habitatului vor fi minime. Românii sunt genetic turnători şi pârâcioşi. Când nu au ce să toarne, încep să scrie jurnale: Jurnalul Naţional, Jurnalul de la Păltiniş, etc.
10. Se vor promova manageri nulităţile fără studii, iar oamenii capabili vor fi marginalizaţi pentru că aceştia atunci pot creea cel mai bine.
11. Românii se hranesc cu 80% cu pâine, 5% seminţe de floarea soarelui, iar restul surogate.
12. Singurul animal însoţitor va fi câinele comunitar.
13. Viata românilor este foarte simplă. Bârfa sau zvonurile sunt raţiunea lor de a trăi. În acest scop vor fi introduse în habitat aşa numitele panarame, care vor trăi cu nulităţile manageri şi vor fi invidiate şi bârfite de nevestele grase şi oxigenate ale capabililor cu studii.
14. Habitatul va fi aprovizionat în cantităţi suplimentare cu: prize, becuri, clanţe, capace de WC şi robineţi... Românii fură aceste obiecte. Încă nu se ştie de ce. Obiectele furate se pot găsi în apartamentele lor în vitrina din sufragerie. Se presupune că sunt furate în special de capabilii cu studii şi aduse acasă ca un trofeu. În acest caz, nevestele grase şi oxigenate au orgasme multiple exclamand: "Costel este şi deştept şi descurcăreţ!".

Printre atâtea calităţi... defectele nici nu se mai văd!



Primarul pacalit de urs 

Ne relaxam, gandim problema, c-avem minte... doar nu suntem animale 

  Cartierul brasovean Racadau este, conform canalului Discovery, singurul loc din lume unde traieste ursul gunoier (o specie de urs inrudita cu ursul brun, cu deosebirea ca e mult mai putoare). Incercand sa-l starpeasca, autoritatile brasovene, in frunte cu primarul George Scripcaru, au luat, de-a lungul timpului, mai multe masuri ce, in final, au condus la o concluzie oarecum logica: ursul este un animal mult mai inteligent decat George Scripcaru.
  Prima masura pe care a luat-o Scripcaru imediat ce a ajuns primar al Brasovului a fost sa cheme ursii la ospat, dupa care, la fel ca ilustrul sau inaintas Lapusneanu, a incercat sa le faca felul. A doua zi, dupa ce a fost amenintat de mai multe organizatii, nu i-a mai impuscat, ci i-a deportat prin alte judete. Din nefericire, ursii nu s-au acomodat la fel de bine ca moldovenii in alte judete si s-au intors la tomberoanele din Racadau.
  A doua mutare: mai multi baieti extrem de inteligenti de la AJVPS au pus in mancarea ursilor niste calmante ce erau, teoretic, destinate oamenilor. Drept urmare, ursii s-au enervat, iar unul dintre ei a omorat doi oameni. Concluzia logica la care s-a ajuns a fost ca ursul a turbat (in premiera mondiala, dat fiind ca ursii turbeaza, de regula, la fel de des ca balenele).
  Un alt edil, viceprimarul Adrian Gabor, a venit cu ideea unor bomboane anti-urs - bomboane expirate de la fabrica locala de dulciuri.
  Din pacate, le-au pus in apropierea iernii, cand ursii bruni, spre deosebire de cei polari, hiberneaza. In paralel, s-a decis ca gunoiul sa fie luat mai devreme. Avand probabil o sursa in interior, ursii au aflat si s-au reorientat spre cartierul Schei, dupa care s-au dus la hibernare si i-a cam durut la coada de bomboanele lui Gabor.
  Anul trecut, Scripcaru a montat niste tomberoane anti-urs, la 4.000 de euro bucata. La instalarea lor, autoritatile declarau ca sunt atat de sigure incat pana si oamenii or sa aiba dificultati in a pune gunoiul in ele. Dupa o saptamana, ursii lucrau deja in echipe de cate doi: unul deschidea containerul, tinea capacul si zambea la poze, iar celalalt se servea.
  Daca va mai amintiti, anul trecut s-au montat chiar si niste garduri electrice in jurul tomberoanelor. Dat fiind ca ursii sunt tot acolo, am impresia ca gardul a fost cerut de fapt chiar de ei, ca sa-i tina la distanta pe toti cocalarii care se uita in gura lor cand iau masa.



marți, 29 ianuarie 2013

Poezii proprii p.2

Aici o continuare a articolului poezii proprii:


Te iubesc mai mult ca nimeni


Te iubesc mai mult ca nimeni, chiar de nimeniul sunt eu,
Am ajuns sa tin la tine mai mult ca la Dumnezeu.
Am ales sa fiu ateu, pentru o raza de soare,
Sufletul mi l-am vandut, insa stiu ca nu mai doare.

Despre tine eu le spun la toti cei ce-i intalnesc,
Incercand sa scriu iubirea, am sjuns sa te iubesc.
Poate nimeni-ul din mine si-a gasit in fine-un eu,
M-ai facut sa cred in tine, m-ai facut sa fiu al tau.

Toate lacrimile curse, se trasforma acum in aur,
Nu vreau tu sa pleci vre-odata, pentru mine esti tezaur,
Nu te las sa pleci vre-odata, te iubesc acum prea mult,
Tu esti toata fericirea-ntruchipata pe pamant.

Tu ma faci sa cred in mine, tu imi dai mereu speranta,
Tu esti singurul motiv care ma tine in viata
Te iubesc mai mult ca nimeni, si-asta o s-o zic mereu
O sa lupt sa fi cu mine, o sa lupt sa fiu al tau.



Tradare

Ma simt tradat acum de cei ce i-am iubit,
Si simt c-a fost in van tot ce am suferit,
Am suferit enorm sa pot ca sa ofer,
Si inima din piept, dar acum nu mai sper...

Prea rece sunt acum sa pot sa imi revin,
N-o sa mai fie nopti de chinuri si suspin,
Am mintea otravita, in suflet am venin
Am ajuns un ateu, deci n-o sa ma inchin.

E crunta suferinta, dar e crunt sa traiesc,
Tot ce-am iubit odata, am ajuns sa urasc
Sunt singur intr-o lume ce-n jurul meu se strange,
Rupe bucati sin mine, intra ca spinii-n sange...


 Trenurile vietii

Destine mult prea inchise,viitor, dar si trecut,
Toate drumurile-ntinse au un cap, si-un inceput,
Toti aceia ce pe ele au pasit, si vor pasi,
S-au nascut, se nasc in trenuri, si in trenuri vor muri.

De departe dinspre vremuri, trenurile vietii vin,
Le vezi azi oprite-n gara, si-apoi dispar din senin,
Le mai cauti, intrebi de ele,sunt mereu la orizont,
Cand vrei sa ajungi la ele, vezi transee, esti pe front.

Esti soldat pe-un camp de lupta, langa tunuri privesti surd,
Si astepti sa-ti vina randul sa versi din sangele crud,
Sa retezi drumuri croite pan-atunci de-altii cu greu,
Numai sa stii ca poti merge inc-un pas pe drumul tau.

Si mergand asa pe drum, tu intalnesti o rascruce,
Si apuci una din cai fara a stii unde duce,
Mergi pe ea o viata-ntreaga, mergi intr-una nentrerupt,
Si constati dupa o viata, c-ai ajuns la inceput.


Umbra

O umbra ce-mpanzeste destinul ce m-alunga,
Ma tine prizonier pe-o cale foarte lunga,
Departe sunt acum, de scopuri, de viata,
Departe am ajuns intr-o lume de gheata.

Alunecand mereu pe culmi ca de cristal,
Lovit de sentimente ce vin val dupa val,
Tacut raman ca stanca, ce margineste ape
Ce vin zi dupa zi, si vor in ea sa sape.

O piatra in desert, ramasa in furtuna
Umbra a unui vis cea ramas in urma
O urma de respect ma face irascibil,
O umbra intr-un tel, ce-i mereu intangibil.

Carari ce le-am urmat, sunt acum labirinturi,
Ce se topesc incet in adieri de vanturi,
Doar umbre din trecut, ce bantuie prezentul
Trecut si viitor, si eu voi fi absentul...


Schimbare

Am fost mereu de-atunci, si o sa fiu mereu,
Nu vreau ca sa ma schimb, raman acelasi eu,
In clipe trecatoare, si in eternul vietii,
In visele pierdute in faptul diminetii.
 
Astept mereu o raza, ascuns in intuneric,
Miros parfumul fad, crezand ca e himeric,
Si vase dupa vase prin porturi acosteaza,
Caci se tem de furtuna care acum urmeaza.
 
In verdele padurii, privirea se afunda,
Cautand mereu dreptatea, si este muribunda,
Sub stropii reci de ploaie, care incep sa curga,
Mi se preling pe frunte, si plec pana la urma.

Pe cerul innorat un fulger se arata
Se-arunca spre pamant, speranta el isi  cauta,
In amintiri trecute, in clipele marete,
Cautand in mii de chipuri, si mii si mii de fete.


Visare

In asteptarea trista imi amagesc speranta
Caci mi-am pierdut de mult intreaga siguranta,
Vacarmul surd din jur ma face sa visez
Cu ganduri prea departe incep sa ma distrez.

O insula pustie, un vis ce e departe,
Mii de imagini parca, file rupte din carte,
Taram luat dintr-un basm, bine ascuns de lume,
Eu sunt deja acolo, si te astept pe tine.

Ma amagesc intr-una ca tu o sa apari
Din roua, dimineata, astept ca sa rasari
Si sa ma strangi in brate, sa stau la pieptul tau
Tu sa imi cand un cantec, eu sa ascult mereu. 

Te vad venind prin cer, te certi acum cu luna
Caci ai cules din stele sa-ti impletesti cununa.
Din razele de soare, tu ai furat o raza,
Si-acum o tii ascunsa, nu vrei lumea s-o vaza.

Elena Farago


Elena Farago (n. 9 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă româncă care a compus poezie pentru copii (Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Cloșca, Sfatul degetelor, Motanul pedepsit etc.).
Elena Farago s-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 rămâne orfană de mamă și este nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena rămâne și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În1902 publică prima poezie în ziarul „România muncitoare”.
În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii,„Versuri”, la îndemnul lui Nicolae Iorga. Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța.
Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele „Șoapte din umbră” (1908) și „Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele „Șoaptele amurgului”, „Din traista lui Moș Crăciun”, apărute în 1920.
În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, la Craiova, revista literară „Năzuința”, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret "Prietenul Copiilor" (1943-1946).
Elena Farago s-a stins din viață în 1954, la Craiova după o lungă suferință.

Opera:


  • Versuri (1906)
  • Șoapte din umbră, Craiova, Ramuri,1908
  • Traduceri libere (1908)
  • Din taina vechilor răspântii, Craiova, Ramuri 1913
  • Șoaptele amurgului (1920)
  • Poezii alese (1924)
  • Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, Tiparul prietenii științei, 1926
  • Poezii (1937)
  • Pentru copii (2 volume: I 1913, II 1920), București, Editura Ramuri, 1912;
  • Copiilor (1913)
  • Din traista lui Moș Crăciun (1920)
  • Bobocica (1921)
  • Să nu plângem (1921)
  • Să fim buni (1922, proză)
  • Ziarul unui motan (1924, proză)
  • Într-un cuib de rândunică (1925, proză)
  • A ciocnit un ou de lemn (1943)
  • Într-o noapte de Crăciun (1944)
  • 4 gâze nazdravane (1944)
  • Cățelușul șchiop, București, Editura Ion Creangă, 1989.










Ion Minulescu


Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.

Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, "Brânză și Arghirescu". În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).
În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe roșii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii razboiului, 1916-18 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920).
Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).
În 1924 apare romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile Vieții românești. Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai târziu, în 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiți-le noaptea.
În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minu­lescu.
La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.


Opera:


Versuri

  • Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
  • De vorbă cu mine însumi, București, 1913
  • Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
  • Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
  • Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
  • Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză

  • Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
  • Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
  • Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
  • Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
  • Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
  • Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
  • Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
  • Bărbierul regelui Midas, București, 1929
  • 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
  • Cetițile noaptea, Ed. Cultura națională, 1933