Cand?
In urma cu cativa ani, in primul an de facultate. Era primul an in care eram plecat de acasa pentru mai mult de o zi. Noi cunostiinte, noi prieteni, locuri noi dar mai ales o noua mentalitate intalnita. Eram cazat intr-un camin al facultatii politehnice, alaturi de alte sute de studenti, intr-o camera cu inca cinci studenti, la fel de dezorientati, speriati ca mine. Dupa cunostiintele de rigoare, am inceput schimburile de informatii: jocuri, iubiri, alcool... La indemnul unui coleg de camera am ramas fidel jocurilor online de platforma cativa ani; ani in care am cunoscut zeci de persoane, interesante zic eu. Eram intr-un mediu care mi-a permis sa cunosc oameni atat de diferiti, dar cu interese comune, si toti cu o mare inclinatie spre nou, cu o minte deschisa. Era o joaca...una creativa. Fiecare era motivat de restul echipei sa creeze. Ce sa creeze intr-un joc? Nu conta! Fiecare avea ceva de castigat atata timp cat toti eram concentrati. Fiecare creea ceva: unii strategii pentru joc, altii programe GPS pentru taxi, altii muzica, altii programe strategice pentru siguranta statului si altii proza si versuri. Toti eram prinsi in ceva, pentru cineva.
De ce?
Motivatia a fost tot timpul oferita de cei pe care ii intalneam, de persoanele care m-au sustinut inca de la primele cuvinte scrise, si care persoane nu mi-au refuzat niciodata un feedback. Oamenii pe care ii cunosteam imi ofereau mereu motive, si singura modalitate de a ma descarca era prin scris. Toata viata mi-a lipsit curajul de a exprima pe cale orala ceea ce simt, de a vorbi deschis, si scrisul a fost una din cele mai la indemana moduri de a exprima ceea ce simt, desi de multe ori cuvintele nu pot descrie ceea ce inima simte.
Pentru cine?
La inceput pentru oricine imi cerea sa ii scriu ceva. In timp am perseverat si am inceput sa scriu pentru persoanele care chiar inseamna ceva in viata mea. Sunt persoane care intr-un fel sau altul au contribuit la schimbarea vietii mele in decursul ultimilor ani. Iubiri neimplinite, suparari de moment, filozofari in miez de noapte, si povestile celor care i-am intalnit (pe strada, in tren, la locul de munca, pe internet), toate au fost transcrise in versuri. De cele mai multe ori persoanele care citesc ceea ce scriu eu sunt persoanele ale caror trairi am incercat sa le redau, chiar daca de cele mai multe ori nu am taria de caracter sa recunosc ca lor le sunt dedicate acele versuri. Imi amintesc de o pozie pe care am scris-o intr-o singura seara pentru o buna prietena, care in acea perioada avea ceva probleme in familie si se simtea singura si neglijata. Cel putin asta a fost impresia mea in acel moment. Imi place sa cred ca am reusit sa ii inseninez ziua, si sa ii readuc un zambet pe buze, chiar daca asta nu a facut ca restul problemelor pe care le avea sa dispara. (Ralu imi cer scuze daca am gresit cu ceva aici.)
Aceasta a fost una din putinele dati cand am scris pentru cineva si i-am spus acelei persoane acest lucru.
Mulțumesc :)
RăspundețiȘtergere